Legamant de solidaritate si de supravietuire.

Inca din tinerete m-a fascinat dansul araman de „Joc al Flamburei” sau melcul nesfarsit cum ii spun romanii.

In anul 1974 am fost invitati, eu si sotul meu, la prima nunta aramaneasca, in satul Stejaru.

Am mers deoarece aveam obligatia de a participa la nunta prietenului nostru G., care venise si el impreuna cu logodnica, la nunta noastra.

Spre deosebire de noi, el a facut nunta in luna florilor. Machedonii nu aveau acea superstitie a destramarii unei casnicii celebrata in luna mai – casnicia se va destrama asa cum cad petalele trandafirilor (care infloresc in mai).

Ambele nunti s-au facut la cort. Nu ni s-a permis sa mergem la Caminul Cultural. Asa erau dispozitiile ,,de sus” deoarece nuntile nu erau acte culturale in conceptia ,,epocii”.

Pentru noi, intelectuali cu studiile superioare terminate de abia cativa ani, dar,, inhamati” la functii de mare responsabilitate de care noi inca nu prea eram consienti, in conditiile in care Judetul Tulcea ducea o grava lipsa de ,,cadre ”, faptul ca faceam nunta la cort nu prezenta nici un neajuns. Bine ca ne casatoream.

Cert este ca in 1970, cand am venit in Tulcea, orasul numara in jur de 35.000 de persoane. In mai putin de 10 ani municipiul avea sa ajunga la aproape 100.000 locuitori, iar impreuna cu cei ce faceau naveta, se ajungea usor la 125.000 de persoane angrenate in economia orasului.

Am facut aceasta digresiune pentru ca eu intodeauna am avut convingerea ca nunta, cu tot ceremonialul ei laic si religios este cel mai vechi act cultural al umanitatii.

El a fost conceput pas cu pas, din momentul in care omul a devenit constient ca este mai mult decat un animal.

De la jerfa adusa Soarelui, prin ruperea colacului deasupra capului miresei si mancatul cu bucurie si binecuvantare din fiecare bucatica aproape faramitata de toti nuntasii, pana la daruirea noii familii cu bunuri necesare traiului, iti dai seama ce importanta s-a dat acestui eveniment.

Dar sa ne intoarcem la nunta noastra machedoneasca.

SUMA

Primul moment al nuntii din 1974 s-a desfasurat la Biserica din Baia, localitatea in care se afla casa parintilor miresei.

Dupa ceremonia religioasa de la biserica, care nu a avut nimic specific machedonesc, am plecat cu autoturisme in satul Stejaru.

In Stejaru, nunta capata specificul machedonesc si devine o impletire a mai multor momente care aveau sa ma urmareasca de-a lungul vietii si carora le-am gasit explicatiile si importanta abia acum, la maturitate.

Acestea sunt o imbinare de coregrafie si interpretare a obiceiurilor stravechi, o punere in scena elaborata a diverselor momente ce trebuie sa stabileasca legaturi si rapoarte pastrate de sute de ani de catre aceasta comunitate locala.

Primul moment are loc la intrarea in sat unde intreg convoiul se opreste in fata unui adolescent de 16 ani, ce purta pe cap un ,, val’’ de lana alba, abia scoasa de la darac.

Toti nuntasii trebuia sa ia cate o suvita din valatuc, sa o duca la buze si sa o puna in buzunar sau in poseta (femeile).

Unii dintre barbati o puneau la urechi. Mirata, care a fost sentimentul preponderent pe toata durata nuntii, il intreb pe adolescent, ce reprezinta acest obicei si aceasta bucata de lana.

Toti imi raspund ca acea lana e ,,Suma” dar nu obtin o explicatia e semnificatiei acesteia. Doar indemnul sa iau si sa o pastrez ca asa e bine.

Ne-am conformat si noi, cativa ignoranti, prieteni ai mirilor.

Tarziu, la maturitate am ajuns si la explicatia seminificatiilor pe care le are Suma la aramani.

Chiar daca eram in a doua jumatate a secolului XX, principala ocupatie in mediu rural a aramanilor era pastoritul.

Cu toate restrictiile legate de numarul de animale pe care le puteau creste fiecare familie, aramanii au sfidat aceaste dispozitii, reusind numai prin inteligenta si solidaritate etnica sa faca acest numar inzecit sau insutit.

Aceasta pentru ca miala (oaia) era considerata un membru marcant al familiei. Ea fata in aceeasi camera incalzita in care, in iernile geroase, dormeau si stapanii. Micile staule, saivane, adaposteau animalele mature, cele ce fatau erau aduse in card abia spre primavara cand mielul era marisor.

Oaia a hranit, imbracat, acoperit, adapostit, pastorii de la nord si sud de Dunare mii de ani. Zeii nascuti sub steaua boreala, si care tarziu au coborat in sud, erau, evident, pastori.

In banca de gene din Germania, a animalelor domesticite de om, se afla si gena primelor cabaline din Europa, vaci ce sunt inca crescute de transilvaneni.

Asa ca faptul legendar a lui Apolo ca el pastea cei mai frumosi boi aici in Carpati, este un fapt real de care trebuie sa fim mandri.

Suma, ca ritual de nunta, constituia poate principala temelie in consolidarea unei familii.

Fiecare nuntas ce saruta suvita de lana, aceasta fiind dovada ca a participat la nunta, stia ca el era primit in comunitate ca membru, iar la o nevoie va putea beneficia de stransoarea pretioasa a comunitatii.

Simbolul este puternic, atat prin materia din care era facut, lana, materialul care a salva populatiile acestui teritoriu in iernile reci si grele ,,dar si din denumirea lui – suma sumorum – totalitatea bunurilor.

Deosebit de sugestiva era prezentarea Sumei pe capul unui adolescent, semn ca la acest legamant s-a ,,prins” si viitoarea generatie.

Tinerea valatucului pe cap cu ambele maini, practic capul fiind inconjurat de lana (eram in luna mai!) asigura pe participantul la acest eveniment deosebit de important ca va beneficia, la nevoie si de toata experienta, inteligenta spirituala a comunitatii in care a binevoit sa vina.

Am aflat de curand ca primirea sumei era pana de curand (IN ANII 1980) un obicei normal, barbatii afisindu-se cu aceasta dovada prin purtarea ei la urechi.

In acest gest, simbolul sumei nu este numai unul material ci si unul imaterial, de relationare, de indrumare, de intrajutorare, bazat pe experienta comunitatii. Suma este o promisiune de solidaritate viitoare intre membrii comunitatii. Ne aflam practic in fata unui simbol total de intrajutorare, suma in sumum.

Acest legamant, chiar daca din ce in ce mai rar in zilele noastre, se tine inca intre aramani, de el beneficiind si prietenii din alte etnii, daca sunt considerati ,,oameni seriosi”.

Aceasta este poate, una dintre explicatiile capacitatii de rezilienta a acestei comunitati, greu incercate de-a lungul vremurilor, un organism care si-a dezvoltat abilitati de a supravietui prin puterea comunitatii.

PETRECEREA

Cand am ajuns si noi, in cort erau deja stransi nuntasii, membrii familiei mirelui, asezati in functie de sex si varsta.

Asezarea in cort este iarasi un element ce aduce cu sine diverse mesaje intre membrii comunitatii.

Barbatii maturi imbracati sobru, cu camasi albe si veste negre ce se sprijineau si invarteau crli-banda (toiag cu care se agata oaia de picior), sau numarau matanii, de culoare maro-roscata, stateau pe un singur rand, lipiti de o latura a cortului.

Tineretul era amestecat, flacai si fete, pe randurile mediane.

Femeile erau asezate pe cealalta latura a cortului. Toate erau mai in varsta.

Noi am fost asezati pe un rand cu femeile mai tinere, pe mijloc, care se ocupau si cu servitul mesenilor.

Tabloul m-a impresionat prin arhaismul lui.

Parca participam la nunta a unui clan aflat in trashumanta, undeva departe de locuinta statornica.

Aceasta senzatie am avut-o in momentul in care barbatii maturi au inceput sa cante polifonic, cu raspunsuri cantate date de un alt grup.

Mi s-a facut pielea gaina, mai ales ca baladele cantate erau usor intelese si in limba romana.

Eram ajutata destul de des de vecina mea din stanga care imi traducea subiectul.

Toate cantarile povesteau dramele pastorilor in lungul lor drum pastoral.

Hangul (ritmul) era tinut de bataia bastoanelor – carli banda – in podea. Nu au existat instrumentisti sau solisti.

Ca o noutate exceptionala si o favoare, o doamna, care nu s-a ridicat niciodata si care tinea permanent ochii in jos, a cantat cateva cantece de dor si jale care au avut un impact serios in audienta.

Nu s-a dansat deloc pe toata perioada nuntii.

Intreaga experienta era oarecum mistica si nu o petrecerea asa cum suntem obisnuiti sa avem la o nunta.

S-a mancat traditional din tocana de oaie cu multa ceapa ce clocotea pe pirostri, afara langa cort.

S-a baut vinul facut de socru mare din via de langa casa.

Darul, daca a fost, nu s-a observat, nu a fost evident sau scos in fata in vreun fel.

Singura care a primit diferite mici pachetele si multi pantofi a fost mireasa.

Uimirea mea legata de acest tip de dat a determinat-o pe vecina mea sa imi spuna ca acestia nu sunt de pastrat ci urmeaza sa fie vanduti ulterior la la talcioc sa ,,faca un ban”!

Da, asa a facut doamna finantista, viitoare directoare a unei banci de prestigiu ,,un ban” la nunta ei.

De fapt, in acea vreme nu se faceau nuntii pentru a strange bani. Poate si de aceea casatoriile rezistau.

III MELCUL – dansul cu mai multe simboluri

Melcul este unul dintre dansurile care nu lipsesc la nicio nunta machedoneasca moderna.

Desi pare simplu, este incarcat de simboluri si trimiteri ce poate au fost uitate sau nu sunt cunoscute in detaliu de catre tinerii de astazi.

Aceste simboluri stravechi a caror semnificatii nu mi-au fost devoalate de catre aramani, fie ei si intelectuali, sunt posibil pierdute si pentru ei in negura vremii.

Am sa incerc sa emit cateva teorii privind Jocul Flamburei care prezinta cel putin trei simboluri stravechi.

Flambura, ,,intocmita” la casa socrilor mari de feciorii apropiati mirelui, de obicei verii neinsurati, sub vegherea nasului, era pregatita cu o zi inainte de nunta. Ceremonia seamana izbitor cu pregatirea steagului calusarilor.

Sa fie o reminiscenta a ordinului Cavalerului trac? Tot ce e posibil.

Sunt voci aramane care sustin ca Flambura ar reprezenta steagul lui Alexandru Machedon, numai ca celebrul rege nu a avut un steag, deoarece pana la destramarea imperiului Roman, nu se foloseau steaguri.

Armatele erau conduse de generali ce purtau coifuri cu panase si tunici viu colorate, pentru a fi recunoscuti.

Toate armatele aveau stindarde, lanci de lemn ce purtau in varf o figurina sculptata, de obicei totemice – vulturul sau vulturul bicefal.

Armatele Daciei aveau ca stindard lupul cu coada de sarpe confectionat din piele, care incepea sa semene si a steag.

Steagurile au aparut destul de tarziu, incepand cu secolul al Xl-lea dupa cruciada a II condusa de Ludovic al VII, care a avut o singura flamura pentru a fi localizat in cursul luptelor de soldati.

Templierii -,,armata templului” aveau semnul crucii pictat vizibil pe scut si tesut in haina alba de investire.

In secolul XII apar primele flamuri in vestul Europei, cand nobilii si capetele incoronate ,,tocmeau” mercenari cu care plecau in Tara Sfanta pentru a o elibera de mahomedani.

In aceste lupte, asa cum apar pe marile tapiserii aflate in castelele de pe Loara dar si in multe alte castele europene, trupele purtau flamure – herbul familiei cu scop identitar, atat de numeroase incat te intrebai cum mai puteau sa lupte? Un brat liber fara fraul calului sau lancea flamurei aveau numai pedestrasii.

Ce-i purtau pe ei in lupte?

Doar vanitatea, falosenia ca au luptat in armata Domnului.

Avea dreptate Eminescu, avand in vedere rezultatele acestor lupte care duceau numai la pierderea din ce in ce a mai multor teritorii crestine.

Castelanii totusi isi impuneau Herbu pe Donjoanuri.

Voievozii si domnitorii nostri incepand cu sfarsitul veacului XII aveau in fruntea armatelor Proaperi personificate cu animale totemice.

Flambura machedoneasca trebuie sa fi aparut tot in feudalism, ca insemn de pace, cu ocazia relationarii intre clanuri, crucea aparand ca semn apotropaic, de protectie, in conditiile deselor navaliri ale popoarelor necrestine.

Flambura a devenit steag de nunta in momentul in care lancea trilobata a fost impodobita cu mere, simbolul fertilitatii.

Merele au fost considerate dintodeauna simbolul fecunditatii. Primul mar in acest scop a fost oferit de Eva lui Adam.

Geea, ca mama a lui Jupiter, i-a oferit Herei doua mere din aur la nunta acestora.

Chiar si oferirea unui mar de catre Paris, printul troian, Elenei, sotie a regelui grec Agamemnon a fost o cerere in casatorie.

Acceptarea lui determina fuga acestora pe mare la curtea lui Priam.

A fost un semn de revolta al Elenei impotriva regelui Agamnenon, om brutal cu mult dispret pentru femei. Nu orgoliu de barbat l-a determinat pe rege sa porneasca un razboi ci invidia si ura impotriva troienilor care se imbogateau tot mai mult din vamuirea corabiilor ce intrau in Dardanele.

Homer reuseste foarte bine in Iliada sa compare caracterul dardanilor, popor inrudit cu getii si caracterul grecilor in cea ce priveste conditia femeii.

Elena nu era orice femeie. Ea era un terapeut vestit, un fin psiholog, care a fost recunoscut de Troieni, Priam primind -o cu toata cinstirea ca pe o fiica.

Simbolul celor doua mere, oferite cu ocazia impetitului de flacau logodnicei, s-a pastrat in Transilvania pana in sec .XX., folclorul abundand in cantece cu referire la acest eveniment: ,,Ia la tine doua mere, Vii la mama de ma cere !” ii spune fata dragutului pentru a-i potoli avantul nestavilit a unor promisiuni cam fara temei.

Cu ocazia impetitului, parintii baiatului prezinta pe o tava doua mere in care sunt infipte monede de aur sau de argint. Daca fata accepta sa se marite ia merele si mananca din ele.

Numai dupa acest ceremonial parintii se cinstesc cu palinca si colac, punand in discutie zestrea ce se acorda tinerilor.

La sud de munti, in Oltenia, Muntenia si Dobrogea, mireasa impodobeste si ,, adapa” bradul ce il reprezinta pe mire in care pune negresit un mar o batista sau un stergar mic si foarte important un colacut jertfa Soarelui.

Exista si posibilitatea sa fie o reminescenta a nunti aristocrate la romani, cand mireasa vine in casa sotului cu o paine facuta dintr-un grau deosebit, alac, si o arde pe altarul Lariilor, strabunilor si zeilor familiei in care intra.

Este un legamant si o jerfa de renuntare la strabunii si zeii familiei de sange.

Pe teritoriul Romaniei nu a existat niciodata o astfel de jertfa de a arde painea, nici macar anterior crestinismului.

Intotdeauna painea a fost ,,franta” si mancata pana la ultima firimitura. Asa ca acel colacut pus in bradul de nunta are o alta menire.

Dimineata, cand are loc ceremonialul ,,plantarii pomului impodobit-,,inflorit” pe streasina casei unde vor locui tinerii insuratei, mireasa ia marul din pom si il baga in san.

Folclorul a retinut acest fapt prin cantece si strigaturi: ,,Maru-i ici, marul-i colea. Marul e in san la dumneata”.

In camera nuptiala mirele ,,gaseste” marul, pe care il mananca amandoi.

Colacutul si stergarul i se dau cavalerului de onoare care a purtat bradul ,,inflorit”.

Dar, asta se intampla…odata, cand ceremonialul nuntii era de lunga durata, respectat cu strictete pentru o casnicie lunga, frumoasa si indestulata.

Orice gest era un gest divinatoriu menit sa aduca numai binele tinerilor casatoriti, copii frumosi si sanatosi, avutia necesara si nu in ultimul rand, buna intelegere intre soti, sub binecuvantarea Soarelui a strabunilor si a bisericii.

La aramani s-a ajuns la trei mere, deoarece capatul de lance are terminatia in cruce.

Cu privire la steag si la romani, mai ales inainte de a se facea acte scrise, se venea cu steagul la impetit.

Vornicul care tinea steagul conducea alaiul in care se afla viitorul mire, socrii mari si rudele apropiate acestora.

Acest steag era alcatuit din multiple bucati de panza colorata, pentru a fi,, citit” de o femeie batrana, bunica ce cunostea culorile (si totemurile din vechime) diferitelor familii (Clanuri), pentru a verifica ,,neamestecul de sange’’.

Acest obicei isi are origini stravechi, in Legea Batrana (Prisca) – lege Zalmoxiana.

In folclorul romanilor, din Maramures si pana la malul marii, s-a cantat si s-a povestit legenda in care Soarele (Apolo) cere in casatorie pe sora sa Luna (Diana) – Iana Cosanzeana.

Pentru ca cererea era nefireasca, ei au fost sortiti sa nu se intalneasca ca luminatori ai pamantului, fiecare urmand o alta cale.

De curand am ascultat o balada cu acest subiect din Bistrita-Nasaud si una cantata de marele Folclorist Grigore Lese.

Pastrarea unei gene sanatoase a fost o preocupare permanenta la romani. Casatoria intre rude a fost privita ca un mare pacat. Familia respectiva era izolata si dispretuita.

Interesant este faptul ca din todeauna romanii au acceptat casatoriile mixte cu tineri din alte etnii. Pentru a se rezolva aceasta problema a viitorilor soti se organizau ,,targuri de fete”, unde tinerii se vedeau si daca se placeau se casatoreau.

In acelasi scop, aveau loc si roirile din Transilvania, peste munte.

Povestea familiei imperiale austriece era cunoscuta in epoca, pieirea spitei imperiale fiind un subiect cunoscut de supusii romani.

Noroc cu nasterea unei fetite (nu si pentru romani), care nu numai ca era sanatosa, era si foarte inteligenta – Maria Tereza.

Pentru a continua dinastia tatal ei, Carol al Vl a democratizat constitutia imperiala, Pragmatica sanctiune, impunand succesiunea la tron a unei femei.

Inteligenta cum era, ea a stiut ca pentru succesiune era necesar sa se casatoreasca cu un print ce nu facea parte din familie.

Printul Francis de Lotharingia, fiind acceptat coregent al Mariei Tereza, a pus bazele unei noi ramuri imperiale Habsburg Lotharingia, lasand urmasi sanatosi ce au populat capetele incoronate ale Europei. Am facut aceasta digresiune pentru a arata cat de importanta era pastrarea sanatatii si vigoarei sangelui.

Casatoria intre rude ce descind din aceeasi strabunica era interzisa, pana la gradul sapte, inclusiv.

In prezent, jucatul steagului si oratia recitata de vornicel se foloseste numai pentru frumusetea spectacolului.

Am facut aceasta digresiune pentru a se vedea mai convingator diferenta intre simbolistica steagului la romani fata de cea a ,,jucarii Flamburei” la aramani.

Dansul (jocul) Flamburei este esential pentru o nunta aramaneasca. El se joaca cand este luata mireasa de la casa parinteasca, dupa ceremonia religioasa si toata noaptea petrecerii de nunta. In prezent, acest dans se danseaza pana ce totii nuntasii ajung sa il danseze, fiecare familie conducand dansul, printr-un reprezentant al acesteia, de obicei ,,capul familiei”.

Hora in pas grecesc, daca initial, la origini era inchisa, rotunda, cu doua cercuri concentrice, in prezent datorita numarului mare de nuntasi, ea capata forma cochiliei melcului.

Sa fi fost pornita in acest sens la un moment dat de anumiti initiati in marile filozofii ancestrale? Nimic nu este imposibil in marea istorie a omenirii.

Pentru rude, prieteni, si in general. comunitatea macedoneasca, este obligatorie purtarea flamburei sau cel putin jucatul in hora.

Acest ceremonial reprezinta de fapt Marele Legamant al comunitatii pentru asigurarea bunastarii si trainicii acestei noi familii.

Faptul ca ai ,,jucat Flambura” sau cel putin, in hora condusa de purtatorul de flambura, constituie o promisiune ca vei contribui la intrajutorarea noii familii, material dar si relational.

Forma ce o capata dansul de cochilie de melc este asigurarea unei increderii ce o capata tanara familie in ajutorul ce il va primii pentru ridicarea unei ,,case”, incet dar sigur, precum creste si cochilia melcului.

Mai mult, eu consider ca se da o speranta si se ,,meneste” -divinatoriu – cresterea averii noului cuplu, prin imultirea prasilei animale (sau a banilor!). Schematic numarul lui Fibonacci are forma unei cochilii de melc: 0, 1, 1, 2, 3, 5, 8, 13, 21, 34…

Aceasta experienta de crestere a averii aramanilor a fost practicata mii de ani, prin consumul sau valorificarea prin vanzare a produselor animalelor, in principal al oilor, laptele, lana si pastrarea prasilei.

Mieii erau sacrificati, in principal daca erau fatati gemeni. Se sacrificau oile ,,babane’’, care nu mai erau bune de prasila si cel mai adesea se sacrificau surplusul de berbecuti.

Aceasta practica a dus la cresterea efectivelor de ovine producatoare de produse din care se hranea familia, cea mai mare parte fiind destinata negotului ceea ce a dus la indestulare si chiar inavutire.

Metoda de inavutire, folosind ca model numarul lui Fibonacci este folosit in prezent si in ,,jocul Bursei” de valori, in organizarea unei afacerii etc.

Dansul ,,jucarii Flamburei”, „care aduna comunitatea’’ de la cea mai in varsta persoana pana la cei mai mici copii, ce pot sa se prinda in hora, uneori tinuti in brate, sugereaza din plin aceasta experienta si promisiune.

Consider ca acest dans a constituit multa vreme si o dovada de nuntire a femeii, in vremurile in care nu se faceau acte.

Initial membrii comunitatii care se prindeau in hora daruiau miresei bani, obiecte pretioase, imbracaminte. Ceea ce se strangea cu aceasta ocazie constituia o inzestrare a miresei ce o putea folosi in cazul unui deces al sotului sau a parasirii ei de catre sot.

Cum fata era exclusa de la succesiunea parintilor, in astfel de cazuri, practic ea ar fi ramas fara posibilitatea de a se intretine. O hotarare ferma a tinerei femei de a se desparti de sot o determina pe aceasta ca intr-un moment ,,bun” – lipsa de acasa a sotului sau lipsa vigilentei soacre i- sa plece cu toate bunurile daruite la nunta.

Femeia casatorita, machedoanca, considera ca toate bunurile primite ca dar de nunta constituie zestrea ei. Aceasta cutuma a fost mult timp recunoscuta chiar de instantele de judecata, urmare ascultarii de martori care afirmau convingator ca ei au cadorisit-o numai pe mireasa, dupa obicei.

Sume de bani, animale, grane, nutreturi erau daruite de barbati mirelui sau socrului mare, care administrau aceste bunuri in interesul familiei restranse sau extinse, dupa cum hotarau cei doi.

In consecinta, dansul de nunta aramanesc constituie un puternic legamant de intrajutorare, incheiat intre tinerii casatoriti si comunitate, o cauza de supravietuire a membrilor familiei nou create si o dovada de nuntire a unei femei in vechime, cand nu se faceau acte.

Toate persoanele ce intrau in hora ,,le meneau”, le doreau tinerilor o situatie indestulatoare, pe care trebuiau sa s-o creze incet dar sigur cu ajutorul comunitatii, exact cum un melc isi face casa.

Se constata ca acest joc constituie un act profund divinatoriu in crearea bunastarii.

Acest aspect se observa foarte bine din modul cum se danseaza cand se formeaza „carligul”, de prindere, de formare a unei zale noi, coregrafia aratand parca vizual pecetluirea si dimensiunea acestui legamant.

Cel ce lua flambura intra in hora cu familia sa. Dansul era condus de cel ce purta flambura. Acesta dansa cu un entuziasm nemaipomenit, cu sarituri, cu fandari, cu schimbarea picioului in spatele celuilalt.

El era urmat de restul familiei cu strigaturi si chiuituri. Tot acest spectacol era facut in fata perechii mirilor si a parintilor acestora. Forma ce o capata sirul de dansatori era cea de carlig. Crearea carligului in acel entuziasm dadea siguranta indeplinirii legamantului de intrajutorare a mirilor.

Cand in dans intrau si tinerii din familia mirelui, nasul si alte rude apropiate le ofereau si lor sume de bani, ca ,,arvuna” – promisiune – ca si ei vor fi ajutati in formarea unei familii daca se casatoreau in anul urmator.

Se constata ca intarirea comunitatii prin incheierea de noi casatorii a fost din todeauna un aspect primordial al societatii aramane, multa vreme etnia refuzand amestecul cu alte etnii, mai ales pentru a nu fi desconspirate anumite metode de indestulare .

In prezent comunitatea aramana este destul de avuta, la aceasta contribuind din plin inteligenta, curajul, dar mai ales riscul in afacerile pe care le intreprind aramanii. Aceste calitati determina si multe frictiuni in comunitate, urmare a intersectiilor de interese, a invidiei ce se instaleaza intodeauna in constiinta unora dintre ei.

Aceste aspecte fac ca acest dans sa nu mai reprezinte conotatiile stravechi. El continua sa se practice pentru ca asa este obiceiul si mai nou pentru orgoliu etnic de a dansa acest dans.

Totusi am asistat la un moment plin de semnificatie destul de curand, cand socrul mare a venit cu flambura la masa celei mai in varsta persoane din familia restransa reprosindu-i ca inca nu a jucat flambura. Gestul de revolta al socrului mare, care i-a lasat flambura pe masa, l-a determinat pe fratele cel mai mare sa mearga sa joace flambura chiar daca era in varsta si poate neputincios.

Acest moment la care am asistat imi confirma argumentele expuse si mai mult, faptul ca dansul este inca viu si autentic.

Cred cu toata convingere ca acest dans trebuie sa faca parte din tezaurul viu al umanitatii, pentru a ramane in constiinta etniei, a valorilor pe care le-au practicat din vechime stramosii, pentru supravietuire si cresterea bunastarii comunitatii. Pentru ca nu mai este un dans pentru supravietuire a membrilor etniei, este bine a fi cunoscut de urmasi ca un dans legamant de intrajutorare, de respect si mandrie al comunitatii.