Patrascu Gherghina s-a nascut si a copilarit in Frecatei, un sat de pe langa Tulcea si, la liceu, cu speranta si emotie, a plecat la oras sa-si faca o viata noua. Sa isi gaseasca un loc de munca, sa aiba o familie si copii si, dupa, sa astepte nepotii si sa se bucure de liniste. Lucruri normale.
Si le-a facut pe toate. Cu pricepere si staruinta, de multe ori in ciuda tuturor si in pofida greutatilor de tot felul, de care, se pare, viata la oras nu duce lipsa. Si a muncit 30 de ani, si a crescut si o fata si mai are si o nepotica iar acum nu prea ii lipseste nimic.
Se uita in spate si surade, si parca nu-i vine sa creada cum au trecut atatia ani si, mai ales, cum a depasit atatea obstacole, cu incapatanare si credinta ca mereu poate mai mult si mai bine.
Se uita in spate si se mira de energia care a tinut-o atata timp tensionata si concluzioneaza ca poate a venit momentul sa se mai opreasca din atata facut si sa se mai bucure si de stat si privit de pe prispa casei care are in fata o gradina perfect ingrijita si doi copacei care tin umbra cand soarele dobrogei nu mai este chiar asa prietenos.
Dar Gina nu s-a oprit nici acum, la 67 de ani. Vazand-o cum povesteste si cum traieste fiecare proiect si cum povesteste despre ele, avem senzatia ca nici nu o sa se opreasca prea curand.
Pentru ca Gina, reintoarsa in satul natal, nu a putut de fapt sa se linisteasca si s-a apucat de altceva. De ceva cu totul nou si surprinzator: s-a apucat sa impleteasca papura.
Iar ea nu a impletit papura niciodata.
Ca urmare, mai intai a cautat cei cativa oameni din judet care mai stiu cum se impleteste papura, s-a dus si a stat pe langa ei, de unde a invatat cum se face, apoi a comandat un camion de papura si si-a deschis un atelier in casa. Un atelier unde si-a chemat sora si, impreuna, au inceput sa le arate din nou oamenilor cum se impleteste papura.
Si au impletit, si si-au deschis un magazin si au inceput sa si vanda papura celor care si-o doreau. Si au inceput sa le povesteasca acestora despre papura, despre mestesug si cum trebuie sa umezesti tulpina si sa o bati, despre cum trebuie sa alegi dimensiunea potrivita si sa te misti repede ca sa ia forma pe care o cauti, despre cat de durabila si cat de minunat schimba niste interioare moderne acest produs traditional.
Dar ce a declansat aceasta povestea este chiar mai interesant decat rezultatul. Pentru ca metafora intoarcerii spre origini, spre copilarie si spre inchiderea cercului este perfect ilustrata aici.
Cand s-a intors in sat, Gina a decis sa-si faca o casa, asa cum isi dorea de mult, in locul casei parintesti, care nu mai era in cea mai buna forma de ceva timp. Si in timp ce se pregatea sa darame ce mai ramasese din ea, intr-o zi, in timp ce cauta prin pod artefacte care i-ar aminti de copilarie, a gasit doua papornite pline de lucruri vechi si, intr-un mod ciudat, nu lucrurile au interesat-o ci chiar papornitele din papura, care pareau complet neafectate de zecile de ani petrecute in podul casei.
Momentul acestei constatari a declansat un flux de imagini foarte vii in care si-a amintit cat de prezenta era papura in viata ei la inceput, de la rogojinile pe care calcau in casa, la cosurile si palariile pe care le purta pe camp, la celebrele papornite, trolerele de azi, cu care putea sa cari orice.
Un material minune, usor, durabil si maleabil in maini pricepute din care putea sa faci lucruri utile sau frumoase pe care nici nu le simteai, d-apai sa le intretii.
Si-a amintit si de atelierul de papura din sat si de vizitele pe care le facea acolo, a incercat sa gaseasca momentul in care acesta a disparut dar lucrurile sunt neclare.
Atunci, s-a hotarat ca va face ceva despre asta, pentru ea sau pentru copii, pentru a se reconecta cu trecutul sau a-i ajuta si pe altii sa o faca sau, de ce nu, sa il descopere mirati, curiosi, prin intermediul acestei traditii.