Imediat dupa evenimentele dramatice, tragice si apoteotice ale judecarii, rastignirii si invierii lui Isus Hristos, scrierile antice amintesc de apostolatul ucenicilor lui Hristos.
In Scitia Mica – Dobrogea, Tertulian inca din prima jumatate a secolului l d.H. enumera printre multe popoare si etnii si pe „Getii care sunt supusi si rostesc numele lui Hristos”.
Hipolit Romanul, la inceputul secolului ll d.H. scria ca Andrei a transmis cuvantul „Evanghlie” Scitilor si tracilor.
Inceputul crestinizarii nu a fost usor datorita, in primul rand, numeroaselor culte si zeitati ale potentatilor vremii. In istoriografie este remarcat faptul ca religia crestina s-a plamadit si a crescut odata cu amestecul locuitorilor de diferite etnii in Scitia Mica, actuala Dobroge.
In acest context, pamantul dintre Dunare si Mare a fost din plin stropit de sangele martirilor, atat inainte de adoptarea ca religie de stat a crestinismului, cat si in prima jumatate a sec lV d.H. dupa Edictul lui Constantin cel Mare din anul 313, Milano.
In primavara anului 1971, ma gaseam in Tulcea ca tanar „specialist”, cand s-a lansat zvonul ca la Niculitel, in urma unei ploi torentiale, a fost decopertat un obiectiv cu o mare importanta arheologica. Ca o mare iubitoare a istoriei antice mi-as fi dorit sa merg si eu sa-l vad. Nu am reusit in timp util si am renuntat. Si totul spre bine se pare, pentru ca atunci nu as fi inteles prea multe din aceasta valoroasa descoperire.
Ulterior, devenind cunoscuta in oras, am insotit de cateva ori echipa de arheologi la alte situri arheologice, mai ales pe regretatul arheolog Gavrila Simion. El a fost cel care mi-a vorbit de acest important sit, spunandu-mi totusi ca va fi mult de munca pentru a dezlega enigma unui martiraj la Niculitel. Era perioada in care asteptau verificarea Actelor Martirice.
Confirmarea a venit destul de repede, in acestea relatandu-se martiriul a patru crestini ce figurau pe cripa de la Niculitel: Zoticus, Attalos, Kamasis si Philippos.
Daca Martirionul aflat la Vatican retine ziua de 4 iunie, cea in care s-a savarsit martirajul, acesta nu retine si anul evenimentului. Este mentionat insa locul martirajului, Noviodumum (Isaccea), unde acesti crestini, in numele lui Hristos, posibil s-au opus unei ceremonii de adulare a zeilor.
Martirii de la Niculitel puteau sa fi suferit tortura si moartea pana in anul 311 d.H. cand Galeriu, pe patul de moarte, da un edict de incetare a persecutiilor impotriva crestinilor. Acest edict a fost emis de Galeriu in calitatea lui de Augustus al Estului Imperiului Roman. Teama imparatului de pedeapsa ce il astepta dupa moarte demonstreaza ca in societatea romana se formase o constiinta majoritara ca Isus a Inviat dupa rastignire!
Aici as vrea sa amintesc ca Galeriu era fiul Romulei, nascuta la nord de Dunare. Romula, ca adepta practicanta a Zamolxismului avea credinta ca spiritul este nemuritor. Invierea lui Isus a intarit aceasta conceptie, pentru crestini fiind simplu in a crede ca dupa moarte spiritul va da socoteala in raport cu faptele ce le-a savarsit pe pamant. Galeriu impartind aceasta demnitate cu Licinius pana in 311 d.H. ii persecutasera pe crestini, nu numai prin confiscarea averilor, interzicerea de a practica cultul Cristic, ci de cele mai multe ori omorandu-i prin tortura.
Intre Dunare si Mare cultul capatase in secolul trei o raspandire accentuata, mai ales dupa retragerea Aureliana, cand in Dobrogea etnogeneza poporului roman crea speranta unei eliberari totale de cohortele romane dar si de popoarele pagane ce incepusera sa cutreere provincia. In aceasta situatie crestinii capatasera curaj de a se manifesta cerand in primul rand libertatae de practicare a cultului si posibilitatea de a se organiza si de a-si construi bazilici proprii.
Dupa moartea lui Galeriu, Licinius, cu toate ca a acceptat Edictul de la Milano (313 d. H.) emis de Constantin cel Mare, Augustus de Vest, promitand ca va restituii bunurile confiscate de la crestini, a avut multe conflicte cu crestinii, continuand fara scrupule martirizarea acestora.
In aceasta situatie, Constantin cel Mare, care era din daco-roman din Iliria si care isi dorea aceasta regiune, a invadat-o in 316 iar in 324 a intrat si in Tracia, invingandu-l pe Licinus langa Bizant. Dupa aceasta victorie navala, Constantin cel Mare ocroteste religia crestina a mamei lui Elena in tot imperiu roman ca religie de stat.
Trebuie totusi sa recunoastem ca pana la moarte, el a continuat sa se roage si sa se inchine Soarelui, conform cultului tatalui, Constantiu.
Am tinut sa subliniez acest aspect, deoarece poporul roman a continuat si continua aceasta traditie in mai toate obiceiurile noastre de la nastere si pana la moarte fara a considera ca este un pacat. Si astazi, orice crestin roman inainte de a se ruga se preocupa sa afle unde este rasaritul pentru ca ruga sa-i fie ascultata chiar daca stie ca pamantul este rotund, iar Divinitatea se afla peste tot.
Pana si juramintele ca s-au indeplinit anumite ritualuri se faceau pe Soare -,,Sfinte Soare eu iti jur ca am aprins 40 de lumanari si am dus 40 de caldari cu apa in 40 de zile, pentru Nicolae dus dintre noi”.
In aceasta situatie favorabila, crestinii, din ce in ce mai numerosi, s-au organizat incepand sa-si construiasca lacase de cult, bazilici, complexe monahale infiintand episcopate etc.
Trebuie subliniat ca sapaturile arheologice in Dobrogea au scos la iveala in jur de 40 de biserici, ce au functionat pana in sec VII d.H., cand navalirile migratorilor, in drumul lor spre Constantinopol, jefuiau si distrugeau totul in cale.
In aceasta perioada, din cele 16 episcopii aflate in Scitia Minor-Dobrogea, 8 se aflau in actualul Judet Tulcea, 6 in jud.Constanta si 2 in Cadrilater. Tomisul avea grad de Mitropolie.
Se poate sustine ca cei patru sfinti de la Niculitel, martirizati la 4 iunie, au suferit sulpliciu intre 311-324 d.H., sub carmuirea lui Licinus, Augustus de Est.
Alti doi martiri inhumati in apropierea celor patru, care nu figureaza in Actele Martirice, au suferit martiriul inainte de a se intocmi oficial aceste inscrisuri, mai mult ca sigur, inainte de actele oficiale emise de imparatii Galeriu si Constantin cel Mare. Cum inhumarea s-a facut sigur in alt loc decat locul unde a avut loc martiriul, peste aceste grozavii s-a asternut uitarea.
Nu cred ca martirajul celor patru Atalos, Camasis, Filipos si Zoticus a avut loc sub imparatul Valentian, deoarece cei doi frati Valens si Valentian au fost constructori de biserici, deci adepti ai crestinismului. Mai mult, ei au fost aparatori ai limexului Dunarean, intarind aceste granite ale Dobrogei prin construirea unor turnuri de aparare peste care invadatorii nu au indrazinit sa treaca, cu exceptia lui Atila. Aceasta aparare a facut ca in acesta provincie etnogeneza poporului roman sa se desavarsasca, elementul getic si roman sa predomine iar alogenii fiind asimilati datorita unei administrari coerente.
Dobrogea a fost astfel pepiniera crestinismului primar care a iradiat in toate provinciile romanesti.
Arheologii din Tulcea au constatat ca primii martiri, necunoscuti dupa deces, au fost arsi. In aceasta situatie, mai mult ca sigur ei au suferit martirajul in prima jumatate a sec. III, cand populatia era inca refractara inhumarii. Incinerarea connform filozofiei Zalmolxiene fiind inca folosita pe scara larga, deoarece dadea credinta ca, prin ardere, spiritul ajunge cel mai rapid in Astral.
Chiar faptul ca la data martirajului celor doi crestini biserica inca nu tinea o evidenta a martirajelor, nu impusese inca canonul construirii bisericelor pe axa Est-Vest, posibil ca canonul ca trupul decedatului sa fie expus cateva zile inainte de inhumare nu era impus cu fermitate, fiecare putand sa aleaga, el sau rudele, ce ritual sa fie folosit.
Cu privire la canonul crestin privind constructia bisericilor pe axa Est-Vest, aici la Niculitel se constata ca pozitionarea celor doi martiri, la fel ca la biserica protocrestina, au fost asezati pe axa NE-SV, exact in punctul de rasarire a soarelui la 1 Mai, de Arminden, sarbatoare straveche a geto-dacilor.
Putem aprecia ca martirizarea celor doi necunoscuti s-a petrecut in prima jumatate a sec. III, dupa cucerirea Daciei, armata romana find principala sursa de raspandire a crestinismului.
Imparatul Traian nu a interzis practicarea acestei noi ,,filozofii” conform neoplatonicismului care considera ca omul trebuie sa aiba libertatea de gandire. Este adevarat ca militarii, dar si persoanele civile, aveau obligatia sa aduca jerfe si sa-i onoreze pe Zei, in principal pe Marte, zeul razboiului, opozitia la aceste ritualuri putand aduce pedeapsa de rastignire pe tau sau decapitarea.
Istoricii au stabilit ca intre cele doua martiraje este o distanta de 100 ani, in aceasta situatie martirajul celor patru martiri a avut loc in prima jumatate a sec.IV.
Cum Constantin cel Mare a decedat in anul 337 (la doi ani dupa ridicarea Sf.Cruci la Ierusalim), urmasii lui au respectat edictul emis de Constantin pentru trecerea la crestinism. Singurul candidat posibil al edictului de martirizare a primilor doi martiri necunoscuti ar fi putut fi imparatul Iulian, care trecuse la paganism dar care a domnit doar doi ani 361-363, deci mult prea tarziu.
Imparatul Iulian, nepot al lui Constantin cel Mare, ca descendent dintr-o familie imperiala, a beneficiat de o pregatire intelectuala deosebita. El era un neoplatonian, adept al cultului Soarelui, care insa nu s-ar fi injosit la combaterea unei religii prin omorarea martirica a crestinilor. Din contra, el a gandit ca elogierea zeilor va dainui ca urmare a libertatilor religioase ce existau in imperiu. Este adevarat ca el a redeschis templele pagane, a restituit averile confiscate de la politeisti etc.
Important era faptul ca in momentul restabilirii drepturior paganilor de a-si exercita drepturile religioase, crestinii din armata nu s-au revoltat, nu au comis acte de nesupunere dar nici impotriva lor nu s-au produs acte de cruzime, de intoleranta.
Observand acest fapt, Imparatul Iulian a fost chiar dezamagit de erodarea credintei in zei, chiar daca in armata ponderea era formata de necrestini.
Dupa trecerea a mai bine de 50 ani de la Edictul lui Constantin, de recunoastere a religiei crestine, se ajunsese la o situatie de acceptare a libertatii de constiinta mai ales pentru ca normele morale impuse de crestinism erau foarte apreciate si acceptate si de populatia necrestina. Credinta in Soare a imparatului Iulian, credinta pe care si in prezent o practica crestinii de la nastere si pana la moarte, a determinat o anumita apropiere a crestinilor de acest imparat intelept!
Ca societatea ajunsese la un echilibru, constienta de mersul spre crestinizare, o demonstreaza refuzul unui prefect necrestin de a fi imparat la cererea armatei dupa moartea lui Iulian.
Armata, in cele din urma, a impus ca imparat un soldat din garda, crestin, care a anulat edictele lui Iulian de deschidere a templelor politeiste, fara nicio opozitie.
Pentru ca acesta a murit in scurta vreme, din nou armata, majoritar politeista, alege ca Imparat tot un soldat din garda, tot crestin, pe Valentinian.
In consecinta, cei patru martiri, nu au fost martirizati dupa edictul de la Milano emis de Constantin cel Mare.
Mai mult ca sigur martirizarea s-a facut anterior edictului, cel mai probabil sub imparatul de est Licinus, 308-324. Argumentul ca racla in care au fost gasiti nu a fost vandalizata, martirii avand toate oasele corespunzator unei inmormantari primare, nu demonstreaza ca acestea au fost martirizati dupa construirea primei bazilicei modeste cu o absida larga pentru a cuprinde atat cripta primilor martiri cat si mausoleul cu acoperisul de olane in doua ape.
Exista posibilitatea ca mausoleul cripta cu doua etaje sa fi fost construit in ragazul celor 3-5 zile de expunere a decedatilor, asa cum se procedeaza si in prezent.
Aspectul modest al basilicei demonstreaza ca ea a fost construita de comunitatea de crestini ce vegheau de un veac asupra primilor doi martiri.
Arhitectura era specifica bazilicelor romane cu apsida crestina. Comunitatea crestina avand acum de pazit 6 martiri este posibil ca au continuat cladirea primei Bazilici imediat dupa inchiderea criptei.
Cei patru martiri au beneficiat de o cripta mausoleu adanc ingropata in paviment. Odata cu constructia criptei au fost relocati si cei doi martiri necunoscuti astfel ca mausoleul a fost etajat, la primul nivel fiind asezati cei patru martiri intr-o singura racla: Zoticus decapitat, ceilalti Atalos, Filipos si Camasis fiind omorati prin tortura. La al doilea nivel au fost asezati ceilalti doi martiri necunoscuti, incinerati, cu binecunoscutlee oale funerare ale epocii.
Imparatul Teodosius, sec.V, fiind cel ce a dat ultima forma de bazilica trilobata, cu atrium, nartex, naos si un presbiteriu (altar) generos sub pavimentuul caruia a fost adapostita cripta etajata, dar si locul unde au fost ingropati primii martiri. Cum altarul era un loc sfant, el a fost separat de naos printr-un zid transversal. Pe verticala, acoperisul a fost executat in ,,catedrala’’.
Basilica construita in sec. V poarta semnatura unui patronat imperial, Teodosius II fiind personalitatea posibila care a comandat acest maret edificiu.
Ahitectura demonstreaza respectul si importanta celor patru martiri data de comunitatea de crestini din vicusul protector inconjurat de padure.
Monumentul este un unicat european.
In tencuiala maousoleului proaspat aplicata s-a insemnat crucea si numele celor 4 martiri cunoscuti. Pe peretele ce bloca accesul la nivelul inferior al criptei se afla scris: „Aici si dincolo (se afla) sangele martirilor”.
Modul de construire, pe doua nivele si faptul ca nu se mai cunostea identitatea celor doi martiri, duce la concluzia ca prima martirizare avusese loc cu mult timp in urma, conform cercetarilor, cu peste 100 de ani, deci pana in anul 230 d.H.
Dupa 50 de ani Biserica crestina in Dobrogea devenise foarte puternica, astfel ca martirii de la Halmiris nu au fost incinerati, ei beneficiind de o cripta alaturi de Templu crestin cum este cunoscut din actele martirice de la Vatican.
Aducerea celor patru martiri in vicusul aflat la aproximativ 15 Km de Noviodumum demonstreza ca aici exista o comunitate crestina puternica ce nu ar fi tradat locul de odihna a crestinilor martirizati. Mai mult, cum aici a fost descoperit un mormant de incineratie, chiar daca era de epoca romana, demonstreaza ca aceasta comunitate era inca continuatoare si a religiei zamolxiene.
Crestinii din Vicus au fost cei care dupa martirajul celor doi martiri necunoscuti au proceda la incinerarea pe loc a acestora. Chiar daca canonul crestin era cel de expunere a cadavrului si inmormantarea trupului, in Dobrogea s-a practicat incinerarea deoarece religia Orfica avea credinta ca decedatul sta viu in mormant 6 luni si alte 6 luni umbla printre oameni. In aceasta perioada s-a nascut teama in fantome, moroi etc,un motiv bun pentru a se aplica ritualul incinerarii.
Istoricii considera ca atat mausoleul-cripta cat si Basilica paleo-crestina s-au construit spre sfarsitul sec IV d.H.
Eu continui sa cred ca, atat monumentul-cripta cat si basilica paleo-crestina modesta au fost construite in prima jumatate a sec IV.
Monumentul funerar a fost construit adanc in pamant, deasupra fiind acoperit cu dale de ceramica, constituind apsida presbiteriumului Basilicei, unde se oficia slujba.
Aceasta preventie de a ingropa monumentul adanc in pamant a fost necesara, deoarece pamantul Dobrogei era calcat de foarte multe hoarde, carpi, goti sarmati, chiar daca unii dintre ei au fost colonizati iar organizarea armatei era foarte buna pe Limexul dunarean.
Asa se explica cum trecera hoardelor de nomazi, mai ales incepand cu secolul VI.d.H.,cand bulgarii turcici, kutigurii si maghiarii au distrus marea majoritate a monumentelor religioase, dar si civile, nu au reusit sa gaseasca martirionul spre a fi profanat (vezi distrugerea Libidei).
Exista posibilitatea ca aceasta basilica de la Niculitel, cea mai veche bazilica paleo-crestina din Romania, sa fi fost distrusa cateva secole mai tarziu, dupa Iustinian, pentru ca el nu a fost nevoit sa o intareasca sau sa o repare, asa cum au retinut documentele (De Edificies-Procopius) despre Libida, Halmiris si de alte cetati.
Exista de asemenea posibilitatea ca padurile mari si dese sa fi protejat acest lacas mai multa vreme iar drumul spre interiorul provinciei sa fi fost cu cativa km mai la nord de complexul funerar.
Este sigur ca vicusul pazitor al complexului egumenic nu prezenta nici un interes pentru jefuitori pentru a se opri din drumul lor spre cetatile de la malul marii si mai departe spre Constantinopol.
Documentare: A.Radulescu si I.Bitoleanu – Istoria Dobrogei.
Warren Treadgold – Scurta Istorie a Bizantului.
Comuna Moderna
Niculitelul constituie o straveche vatra romaneasca asezata intr-un pamant considerat sfintit.
In orice casa vei intra in Niculitel vei fi impresionat de modul cum sunt imbracate camerele, cu tesaturi de lana, bine asortate cu cearceafuri si fete de perna din panza alba, garnisite toate cu dantele inca lucrate de mana. Teserea in casa a velintelor, a cuverturilor in patru sau in mai multe ite, tricotarea puloverelor, a ilicelor sau a ciorapilor de lana, au contituit pana in anii 80 ai veacului trecut activitati de baza ale femeilor in timpul iernii.
Interesant este faptul ca alogenii veniti ca migratori s-au adaptat la aceste stravechi obiceiuri de a tese, de a valorifica cu mult gust si rafinament lana in aceste comunitati mari romanesti, spre deosebire de migratorii ce au format sate cu populatie compacta.
Casatoriile mixte, in care femeile erau bastinase, au perpetuat aceasta indeletnicire, astfel ca greu iti poti da seama ca te afli intr-o familie in care linia barbateasca este de origine slava. Populatia turcica a imbogatit aceasta cultura a creatiei prin valorificarea lanei.
Ocupatia de baza a locuitorilor, pe langa cresterea animalelor, pescuitul, cultura cerealelor, a fost si ramane in continuare viticultura, regiune recunoscut pentru brandul Sarica Niculitel.
In acest colt de rai nu putea sa nu se dezvolte o spiritualitate deosebita.
Sub imparatii frati Valentinian si Valens, dar mai sigur, sub imparatul capabil si hotarat Teodosiu, dupa anul 381, aici, in centrul de acum al Niculitelului, s-a reconstruit Bazilica paleo-crestina, care proteja cripta mausoleu a Martirilor.
Bazilica paleo-crestina, cu dimensiuni generoase, demonstreaza cat de puternica era comunitatea crestina in aceste locuri in a doua jumatate a secolului lV d.H. chiar daca locuitorii aveau locuinte modeste, cu o arhitectura ce se observa si in prezent in localitate. Desigur basilica deservea mai multe vicusuri din imprejurimi, de pe Valea Telitei, cu locuitori la fel de modesti dar cu multa spiritualitate. Denumirea de Monostire a localitatii multe sute de ani presupune existenta unui asamblu monahal precum la lbida.
Cand a fost distrusa Basilica paleo-crestina ce adapostea martirii este greu de stabilit. Cert este ca in conditiile intariri apararii bizantine dar in principal urmare aparitiei unor formatiuni administrative locale in secolul X d.H. societatea romaneasca, crestinata acum, avea deja un alt lacas de cult, uitand cu totul de existenta celor sase martiri si locul unde se odihneau ei.