Tudor Nichita este pescar. De 30 ani.
30 de ani, in care fiecare zi arata parca la fel, dar nu in felul corporatist in care zilele noastre arata la fel.
30 de ani de trezit inaintea soarelui, de petrecut mai mult timp in barca decat pe uscat, in cizme decat in papuci, mai mult singur, in labirintul de vegetatie si ape; 30 de ani de tras la rame si cautat in permanenta pestele, pe ceata, ploaie, vant, zapada sau canicula. Fara concedii, fara familie, fara scuze.
Asa este viata perscarilor din delta, sau mai bine zis era, in vremea cand pescuitul era principala ocupatie aici.
Si poate te-ai astepta sa vezi cum rutina asta abrutizanta transforma oamenii in brute, in niste mizantropi salbatici, ascunzandu-se printre salcii si plauri, nevazuti si neintelesi.
Dar lucrurile nu stau asa pentru ca metamorfozei acesteia i se opune natura. Care schimba premizele si reechilibreaza, imbogateste, atinge bland, bucura si devine incet incet un partener de plimbare si munca, un martor si interlocutor permanent al celor de aici.
Si astfel, stand de vorba cu oamenii locurilor ajungi, incet incet, sa vezi lucrurile putin altfel, asa cum le-au sedimentat ei in ani nesfarsiti petrecuti in barca, in mijlocul lacurilor sau in cotloanele canalelor numai de ei stiute.
Ajungi sa le intelegi bucuriile, sa le simti tristetile si felul in care se raporteaza la lucrurile bune mai mult la timpul trecut. Poate este si tineretea lor care nu se mai intoarce, poate este si nostalgia vremurilor cand erau singuri aici dar poate este si o curatenie si bogatie care au apus, ca intr-o viata de om, cand la final energia trecutului pare ca este mai stalucitoare si puternica decat confortul prezentului.
“Ca sa fii pescar trebuie sa-ti placa sa pescuiesti”, spune Tudor.
Dar a nu se confunda cu placerea garniturilor de turisti care vin aici in fiecare an sa pescuiasca pentru o sapamana sau ceva. Nimic din ce ii anima pe acestia.
Pescuitul in Delta, sau cel in Marea Neagra in anii 60 si 70 au fost poate printre ultimele demonstratii de smulgere din natura a pradei, de relatie intima cu salbaticia si elementele. Era ceva ancestral, primordial, real, riscant, eroic chiar. Fara confort, fara greseli iertate, fara portofolii, fotografii sau vanitati de internet. Doar munca, dedicatie si dragoste pentru natura si meseria asta.
Si ma lansez in declaratia asta de respect si apreciere pentru acesti oameni, pentru ca ii consider adevaratii cunoascatori ai Deltei. Sunt ultimii care au trait Delta si care au ajuns sa aiba o relatie cu ea poate similara aborigenilor sau triburilor din Amazon. O legatura organica, o simbioza intre un univers mustind de viata si cei care ar fi trebuit sa ii fie stapani dar care au ales intelept sa o respecte. Ceva ce an de an incercam sa atingem dar care devine din ce in ce mai eluziv si indepartat.
Toate acestea au trecut si nu se vor mai intoarce.
Delta va seca si se va colmata incet incet, pestele va fi din ce in ce mai putin iar turistii din ce in ce mai prezenti. Statul Roman nu reuseste de 30 de ani sa faca ceva coerent aici si suntem martorii unui sfarsit. O tesatura complexa de incoerenti, incapabili si interesati duc lucrurile intr-o singura directie.
Din toate acestea o sa ne ramana amintirile. Povestile celor care mai exista si pe care reusim sa le mai pastram. Incepem astazi cu o parte din povestea lui Tudor Nichita, nascut si crescut in Dunavatul de Jos, in curtea in care acum face turism pentru cei care vor sa simta putin din ce a simtit el toata viata.
O sa continuam cu altii si astfel speram sa recuperam putin din ce am avut, sa ne uitam la aceste amintiri ca la o experienta de metaverse din care sa speram ca vom mai simti ceva.
Astazi insa, o sa va prezentam bucatica lui de paradis, pe care a construit-o in curtea batraneasca, locul in care ii primeste pe cei care-i trec pragul.
O alcatuire din cateva cabanute si un foisor, asezate direct la apa, intr-o alaturare fireasca, plina de vegetatie si pitoresc local, locul de odihna si de plecare in calatoriile pe care Tudor le face cu turistii prin Delta si Lacul Razim.
